Sa le spunem parintilor pe numele mic?

Aveam o lectie acum cateva zile in care scria ceva de genul „Tell Mum I said ‘hi’.” Copiii au intrebat de ce cuvantul „Mum” a fost scris cu litera mare. O explicatie este ca numele proprii se scriu cu litera mare si ca nu e normal sa ii spunem mamei pe numele ei. Sau e normal? Dupa ce standarde? Daca are mama noastra un nume propriu, de ce noi nu avem voie sa il folosim?

In primul rand, e lipsa de respect. Singura data cand e normal sa le spunem pe nume parintilor este atunci cand nu mai avem nicio relatie cu ei – cand au parasit familia si nu au mai vrut de-a face cu copiii lor. In afara de situatia asta, a le spune pe nume, e ca o palma metaforica peste fata.

In al doilea rand, nu e ceva natural. Cator persoane apucam sa le spunem „mama” sau „tata” in viata asta? Avem doar doi parinti si daca si lor le spunem pe numele mic, ce mai e special in relatia asta? Adolescentii mai pot trece prin perioade de rebeliune in care se refera la parintii lor pe numele mic. Prietenii lor vor fi impresionati de cat de cool este aceasta relatie si ii percep pe parintii acestui prieten ca fiind unii super moderni.

Cu toate acestea, in primii ani de viata, copiii nu au simtul obiectivitatii. Nu stiu cum se numesc lucrurile si invata numele lor doar din ce aud pe la altii. Acelasi lucru este si cu parintii. Cand sunt mici, ei sunt singurii care ar putea sa le zica „mami” si „tati”, deci nu e ca si cum aud aceste cuvinte din gura altcuiva. Nu e niciun mecanism prestabilit prin care copiii le vor spune automat „mami” si „tati”. De aceea probabil vedem in filme si printre cunostiinte cum parintii de nou-nascuti le spun „maaaamaaaa” sau „taaaataaaa” in speranta ca unul din acestea va fi primul cuvant pe care il vor rosti.