Mulți părinți, profesori, învățători se simt uneori depășiți de situație atunci când copiii întrerup orele, nu acordă atenție activităților, sunt zgomotoși și par incapabili să se concentreze. Primul impuls ar fi să facem ce am învățat (de la mai-bătrânii noștri): să țipăm, să le luăm jucăriile, să îi pedepsim. De multe ori, acesta este începutul unui cerc vicios de pedeapsă-revoltă-pedeapsă mai mare-comportament mai indisciplinat. Cineva trebuie să rupă acest cerc și să le ofere copiilor mijloacele de a ieși din situație. Acest lucru se poate pune în practică prin intermediul metodelor de disciplinare pozitivă a copilului.
Disciplina pozitivă se referă la acel tip de educație unde copilul nu este sancționat / pedepsit atunci când încalcă regulile, ci este validat și lăudat atunci când le respectă, întărindu-i astfel comportamentul bun. Atunci când copilul are un comportament ce lasă de dorit, în schimb, acesta va fi ignorat (și astfel descurajat) sau se vor evidenția consecințele actelor sale (și nu faptul că a încălcat regulile).
Metodele de disciplină pozitivă se bazează pe respect reciproc între părinte și copil. Tu, ca adult, când greșești (conștient fiind că greșești, acasă, la locul de muncă, în trafic, etc) te aștepți la înțelegere. Că doar ești adult. Nu te aștepți să urle șeful la tine (pentru că, da, e într-adevăr inacceptabil), să fii jignit, să te întorci la o schemă de salariu inferioară. Scenariul ideal este să găsești o soluție, să primești ajutor pentru a repara răul care a fost deja făcut și să ți se spună să fii mai atent.
Dacă stai să te gândești, nici să repare altcineva ceea ce ai făcut tu nu e cea mai bună variantă. Adică să ți se ia proiectul, să fii, practic, etichetat ca ne-în-stare sau incompetent.
Iar atunci când ai o relizare, îți iese ceva la serviciu, sau renovezi casa, sau reușești să îți învingi teama și să conduci / să călărești / să faci bungee jumping, te aștepți să fii apreciat și lăudat pentru asta. Aștepți reacții pozitive. Nu te gândești că e posibil să ți-o iei în cap. Iar dacă nu primești aprecieri deloc, începe să nu ți se mai pară mare lucru ce ai făcut și parcă nu mai ai chef să continui pe drumul acela. Așa-i?
Așa sunt și copiii. Ei știu exact când și ce greșesc și care sunt regulile casei sau clasei (nu, nu le uită). Au nevoie de tine ca să iasă din impas, să nu se simtă extrem de rău (de proști, răi, incompetenți) și să își poată redobândi demnitatea, reparând ce au stricat. Și au nevoie ca faptele, atitudinile și ideile lor bune să fie văzute și lăudate!
În domeniul psihoterapiei, există un principiu care se aplică de cele mai multe ori: în cazul copiilor de vârstă mică, părintele trebuie să meargă la consiliere, nu copilul. Mai exact, copilul vine însoțit de părinți o dată-de două ori, până când terapeutul identifică problema. Apoi părintele continuă singur, pentru a fi îndrumat și a i se explica ce să facă.
Studiile de caz a milioane de copii au relevat că micuții cu comportament inadecvat au în viața lor în mod constant ceva ce îi deranjează, de obicei acasă. Ceva ce îi stimulează negativ. Și ca să fim sinceri, marea majoritate a familiilor se confruntă cu asta la un moment dat. Ideea este ca tu, părintele, să vezi în timp util ce se întâmplă, să fii atent la dinamica relațiilor și la schimbările de comportament.
Prima condiție ar fi să petreci cât mai mult timp se poate cu copiii. Tu, personal. Nu bunica, bona, celălalt părinte, cineva. Timp de calitate în care vorbești cu el, te joci, îl îmbrățișezi, te prostești. Timpul de calitate poate fi acasă, în parc, la cumpărături, în mașină, atunci când conduci! Oriunde, doar să fii cu mintea acolo și să îl asculți / să îi vorbești. Să fii implicat în viața lui, dar să îl implici și tu în a ta. Să îi fii model, practic, povestindu-i despre diverse lucruri vesele, triste sau amuzante.
A doua ar fi să îi impui limite. Educația bazată pe metodele de disciplină pozitivă nu înseamnă că micuții fac ce vor, când vor. Că ei hotărăsc și că noi cei mari ne supunem. Dintr-o multitudine de motive, cel mai important ar fi că în acest fel nu vor fi fericiți și nu se vor simți în siguranță. Le va fi foarte greu să ia mereu ei înșiși decizii, vor deveni mârâiți, plictisiți, lipsiți de entuziasm și iritabili.
Educație permisivă înseamnă ca adulții să îi înțeleagă pe copii. Să nu se înfurie și să nu îi facă să se simtă prost. Însă asta nu înseamnă că cei mici nu vor suporta consecințele faptelor lor. Consecințele se pot referi la repararea lucrurilor: s-a rupt geaca / s-a spart ecranul televizorului / laptopului, va trebui să cumpărăm altul. Asta înseamnă că nu vom mai putea cumpăra jucării / dulciuri, merge în excursie, etc. S-a făcut mare dezordine, trebuie să strângem tot și nu vom mai avea timp să mergem în parc sau la film.
Sau consecințele se pot referi la oameni: sora ta este prea supărată că ai lovit-o deocamdată, nu mai dorește să se joace cu tine acum. Sunt prea tristă că mi-ai vorbit urât, nu am nevoie nici de joacă, nici de vorbă cu tine, nici de îmbrățișări deocamdată, vreau să fiu singură. Am observat că din nou ai traversat fără să te asiguri și prin loc nepermis, ți-ai pus siguranța în pericol și nu te mai pot lăsa deocamdată singur nicăieri, până când nu vei dovedi că ești responsabil, ca să nu te calce mașina.
Astfel, poate nu ar trebui să vorbim de educație permisivă sau restrictivă, ci de educație folositoare, pentru ca cel mic să fie în siguranță, să aibă o stare bună și să crească frumos, nederanjându-i sau rănindu-i pe ceilalți. Voința poate fi educată – citește mai multe despre asta aici!
Comportamentul problematic este, de obicei, prezent în mai multe medii: acasă, la grădiniță sau școală, la cursurile de engleză. Dacă ai un copil foarte activ și energic sau care te sfidează acasă, poți fi sigur că se va comporta în același fel și la cursuri. Dacă ți-e greu să îl stăpânești acasă, îi va fi greu și doamnei învățătoare sau domnului profesor să o facă. Nu e ca și cum au o rețetă magică pe care tu nu o posezi – de aceea e important să lucrați împreună pentru remedierea situației, aplicând metodele de disciplinare pozitivă a copilului. În orice caz, nu e rezonabil să le ceri mai mult decât reușești tu acasă cu cel mic. Faptul că înainte-vreme copiii aveau alt respect pentru cadrele didactice se datorează faptului că acestea din urmă făceau ocazional uz de colțul rușinii, statul la colț, ridicarea frecventă a tonului și chiar pedepse corporale, ceea ce nu mai este cazul în secolul XXI.
Un copil indisciplinat la cursuri poate perturba orele deoarece este substimulat – posibil ca nivelul grupei sau al colegilor să fie puțin sub nivelul sau ritmul său de rezolvare a exercițiilor. Acest lucru poate fi ușor evaluat prin examinarea notelor la testele din clasă sau prin reexaminarea nivelului copilului în afara grupei. Se poate, eventual, stabili trecerea la o clasă mai avansată.
O altă variantă, întâlnită frecvent, este copilul care se străduiește excesiv să facă glume, giumbușlucuri, să contrazică, să iasă în evidență (perturbând lecția) pentru a fi văzut, luat în seamă, observat. El caută afecțiune, validare, acceptare și e posibil să treacă printr-o perioadă în care să nu aibă parte de suficientă conectare cu cei dragi.
Un copil poate fi indisciplinat și ca formă de protest pentru că are programul foarte încărcat sau pentru că este obligat să participe la foarte multe activități. Sau pentru că simte foarte multă presiune să performeze – să aibă rezultate excelente, să fie primul, ceea ce îi creează o stare de angoasă. În acest caz, soluția e să i se explice, acasă și la școală, că apreciem efortul lui, consecvența, că e important progresul de la o săptămână la alta și că nu va fi învinuit pentru greșelile sale, atâta timp cât se străduiește.
Tot această presiune a așteptărilor înalte poate produce un copil temător și neimplicat, care răspunde doar atunci când este solicitat de profesor și nu se oferă voluntar pentru activități niciodată.
Ce poți face tu, ca părinte, să îți ajuți copilul să aibă comportamentul și implicarea dorită la cursuri? Cum poți aplica metodele de disciplinare pozitivă a copilului când e vorba despre lecțiile de engleză? În primul rând, să îi vorbești frumos despre ele încă înainte de a-l înscrie. Despre cum o să fie, ce o să poată face cu ajutorul lor, despre faptul că va avea colegi, profesor, teme. Despre faptul că așteptarea principală a celor mari este să participe cât mai mult la ore (NU să răspundă cât mai bine / să facă cât mai puține greșeli) și să fie atent la conținutul nou, la cerințe. Să știe că, cu cât lucrează mai mult în clasă, cu atât îi va rămâne mai puțin de lucru acasă.
Arată interes pentru activitatea lui de la școală, lasă-l să te învețe chestii noi și nu dramatiza eșecurile sale (o notă mai mică, greșeli în compunere sau în temă). În locul supărării, arată-i o hotărâre nestrămutată însă de a corecta greșelile, de a lucra până când va ajunge la rezultate mai bune și va asimila cele predate. Ceva de genul este ok, dar nu ne lăsăm până nu înțelegem timpul acesta verbal.
Încurajează-l să fie atent la colegi, să le respecte timpul de răspuns și să colaboreze cu ei (cursurile noastre se bazează în mare măsură pe colaborarea dintre copii, pe lucrul în perechi și în echipă). Laudă-l pentru munca depusă / conflictele dezamorsate cu alți colegi. Descurajează (prin ignorare), pe de altă parte, pornirile de competitivitate, comparație, invidie, acestea fiind considerate atitudini cu consecințe negative.
Acum, să vedem ce limite ar trebui puse aici sau ce ar trebui să rămână ne-negociabil. Prezența trebuie încurajată la ore – adică cu cât mai puține pauze, învoiri, derogări, cu atât mai bine. Valabil pentru cursurile de engleză, dar și pentru școală, fotbal sau orice alte activități. Chiar dacă există o ședință la care a fost mai greu, nu întrerupem, ci acordăm ajutor, perseverăm!
Copilul trebuie să se odihnească sau să se relaxeze puțin înainte, să mănânce corespunzător, practic să fie apt pentru a se concentra și a depune efort. Ajunsul la timp trebuie iarăși încurajat – nu e cazul să mai stăm încă 10 minute la desene sau la tabletă dacă trebuie să ajungem la curs! În funcție de importanța pe care o acorzi tu activității, se va comporta și cel mic.
Temele, de asemenea, nu sunt subiect de negociere sau de mârâială – ele trebuie făcute pentru a consolida ce s-a lucrat în clasă. În același timp, e necesar ca elevul să știe că e necesar ca în clasă să scrie tot ce se scrie pe tablă, să lucreze toate cerințele pe care le fac și ceilalți și să răspundă solicitărilor profesorului. El trebuie să știe că nu se va instala pur și simplu un soft de limba engleză cu forța în mintea sa! În cazul în care se angajează să susțină un examen Cambridge, e important să se pregătească pentru acesta regulat, temeinic, conform recomandărilor profesorului.
Eventualele plângeri legate de colegi, profesor trebuie tratate neutru în fața copilului (fără a da foarte mare importanță) și apoi neapărat aprofundată situația la școală (întrebat ce se întâmplă, ascultat toate versiunile, cerut ajutor).
Cea mai bună modalitate de a învăța în general, orice, este considerată joaca. Joaca e un antrenament pentru viață, de fapt. Noi integrăm asta în lecțiile noastre prin joc de rol, simulări de situații reale sau pur și simplu jocuri amuzante de ghicit, inventat, răspuns în dodii (adică prin idei caraghioase), făcut rime, poezii sau povești trăsnite, cântat și dansat, făcut proiecte de toate felurile, pitit și găsit flashcards și multe altele. Încercăm cât se poate de mult să găsim idei și metode mereu noi prin care să îi captivăm și să îi încântăm pe copiii de toate vârstele.
Dar învățarea care aduce rezultate bune, temeinice este mai mult de atât. Înseamnă și efort, asumare, ceva scris, ceva bătut capul, ceva repetat și memorat. Atât părinții, cât și copiii trebuie să știe ecuația aceasta: practic, cu cât mai mare efortul, cu atât mai bune rezultatele! Iar treaba noastră, a profesorilor, e să facem efortul cât mai plăcut prin aplicarea metodelor de disciplină pozitivă a copilului.
Sursa foto: Unsplash